Atașamentul în constelația familiei în divorț
Autori: Armand Veleanovici & Gabriela Dumitriu
Asociatia ExpertPSY
Dacă putem vorbi despre o nevoie reală, fundamentală, în cazul membrilor familiilor care au trecut sau trec printr-o situație de divorț, atunci această nevoie este, cu siguranță, de suport emoțional. În special în cazul copiilor, destrămarea familiei este, fără doar și poate, destrămarea unui întreg univers existențial, o situație de derivă afectivă care poate genera rupturi esențiale în personalitatea copilului, cu repercusiuni pe parcursul întregii vieți. De modul în care adulții, părinții, gestionează această situație (cu maturitate sau nu) depinde măsura în care copilul se restructurează într-o manieră adaptativă sau manifestă disfuncții pe termen mediu și lung.
În contextul situației de divorț acordăm o atenție specială conceptului de atașament deoarece, în relația dintre copil și părinți, liantul de bază este atașamentul și, din perspectiva perturbării acestei funcții emoționale apare riscul dezvoltării unei tulburări. Prin urmare, înțelegerea acestui concept esențial în dezvoltarea umană de către părinți, atât cu privire la structurarea personalității copilului, cât și cu privire la propriile trăiri și maniere de raportare la relațiile semnificative, poate decide traiectoria relațională ulterioară.
Atașamentul, înțeles ca nevoie fundamentală a tuturor ființelor umane (și nu numai) de a forma și întreține legături emoționale puternice cu alte ființe, este, dincolo de orice conceptualizare, o nevoie fundamentală de a iubi și a fi iubit, de a se simți în siguranță în relația semnificativă cu ceilalți. Direcția fundamentală în care se formează stilul individual de atașament, este prescrisă de către relația copilului cu mama (sau persoana primară de îngrijire). Ulterior, pornind de la această bază, stilul individual de atașament capătă rolul stilului relațional. Prin urmare, de modul în care un copil învață să iubească depinde modul în care copilul devenit adult trăiește în relațiile sale semnificative.
Putem afirma, în speță, că orice relație semnificativă capătă caracteristicile stilurilor de atașament ale persoanelor implicate în această relație. Obținem astfel, la un nivel superficial, relații stabile, relații marcate de teamă de abandon sau separare, relații dezorganizate, relații ambivalente, marcate de binomul iubire-ură, relații de dependență sau relații care se rup pentru a intra în alte relații care se rup, perpetuând un tipar relațional caracteristic. Într-un alt registru, putem considera că relațiile sunt scenarii, iar cei implicați în ele sunt actori care joacă roluri învățate. Singura diferență între teatrul real și cel imaginar constă în faptul că actorul se identifică în totalitate cu rolul pe care-l joacă, fiind singurul cunoscut, moment în care scenariul devine, dintr-un simplu scenariu, un scenariu de viață și relații.
Începând cu anii 80, au luat amploare și s-au dezvoltat dovezile privind rolul atașamentului în formarea personalității. Din punct de vedere istoric, teoria atașamentului s-a dezvoltat din teoria psihanalitică a relațiilor de obiect, utilizând, totodată, concepte din teoria evoluționistă, etologie, teoria controlului și teoria cognitivă[1]. Inițial, rolul acestor cercetări a fost unul de ordin explicativ, vizând clarificarea anumitor tipare de comportament, specifice nu doar bebelușilor și copiilor mici, ci și adolescenților și adulților. Anterior, comportamentul relațional era clasificat în termenii dependenței și ai dependenței excesive în relație.
Notabil în acest sens este experimentul „Strange Situation Procedure”[2], care constă în studiul comportamentului copilului mic în situația controlată de a fi lăsat în prezența unor persoane străine într-o încăpere și modul în care acesta relaționează cu mama, la întoarcerea sa, reacțiile fiind determinante pentru stabilirea tipului individual de atașament.
Teoria atașamentului postulează faptul că tendința de a crea legături emoționale intime interindividuale este unul dintre elementele fundamentale ale naturii umane, existent în forma germinală încă de la naștere. În prima etapă a vieții, sensul acestor legături este dat de relația bebelușului cu părinții, sau înlocuitorii acestora, care au rolul funcțional și emoțional de protectori, furnizori de sprijin și resurse pentru nevoile primare. Cu alte cuvinte, într-o primă etapă, supraviețuirea bebelușului depinde în totalitate de aceste persoane care îi asigură în primul rând protecția. Copilul dezvoltă, astfel, în funcție de maniera de răspuns a persoanelor semnificative, o bază sigură de atașament în relațiile intime sau o manieră disfuncțională de raportare.
Ulterior, în anii de explorare, acest comportament devine vizibil, prin libertatea de mișcare pe care o manifestă copilul. Explorarea mediului și intrarea în relație cu ceilalți, nesemnificativi, este un alt indicator al modului în care s-a structurat atașamentul, în sensul în care, un copil care se simte în siguranță în legătură cu disponibilitatea și capacitatea de protecție a adulților va explora mediul într-un mod relaxat, îndepărtându-se de figura de atașament fără a resimți anxietate în legătură cu asta. La polul opus, un copil atașat nesigur va evita situațiile care îl îndepărtează de figura de atașament, iar în cazul în care acest lucru este inevitabil, va manifesta comportamente și emoții dezadaptative.
În acest mod ia naștere, în cercetările lui Ainsworth, conceptul de bază de siguranță care, odată structurată într-un anume fel, va funcționa întreaga viață ca și cadru general de manifestare individuală în relații semnificative, intime.
Familie, predeterminare, mediu și tip de atașament –
o constelație a personalității
Apariția domeniului neurobiologiei interpersonale, aflat la confluența dintre domeniul neurobiologiei și cel al psihologiei dezvoltării, asociat cu teoriile atașamentului, permite noi conceptualizări de ordin științific legate de modul în care se structurează și perpetuează un anumit tip de atașament. Abordarea reprezintă un cadru de referință pentru înțelegerea modului în care sunt integrate experiențele părinte-copil în structura personalității celui din urmă. Prin modul lor de a interacționa cu propriii copii, părinții influențează parcursul relațional ulterior al copiilor, setându-se, astfel, un scenariu familial al atașamentului. Relația, înțeleasă ca tipar mental de interacțiune, este modelată atât de comunicarea socială, cât și de sistemul nervos. De modul în care ne simbolizăm lumea depinde modalitatea în care percepem realitatea. La un nou-născut, dezvoltarea creierului depinde atât de informația genetică, cât și de experiențele de viață; puse împreună, acestea dau naștere modului în care copilul își simbolizează lumea și își formează percepția asupra realității. Astfel, experiențele primare vor juca un rol esențial în determinarea caracteristicilor unice ale conexiunilor cerebrale aflate în formare[3]. Raportarea adulților la noul-născut duce la dezvoltarea, în plan mental, a unor instrumente esențiale pentru supraviețuire. Buna dezvoltare a proceselor mentale depinde în mare măsură de tipurile de experiențe primare ale bebelușului.
Un rol deosebit de important în dezvoltarea stilului personalității și al interacțiunii îl joacă procesul memoriei. Astfel, la nivelul conexiunilor neuronale, experiențele trăite structurează creierul pe toată durata vieții, dând naștere unor procese asociative care modelează comportamentul uman. Cu alte cuvinte, modul în care este tratat un copil în relație cu persoanele semnificative determină modul în care se formează personalitatea sa și maniera în care acesta va relaționa de-a lungul vieții. În funcție de tipul de memorie predominant pe anumite arii ale dezvoltării, experiențele trăite determină răspunsuri automate în diverse situații. La naștere (după unele studii chiar înainte de naștere) și în primii ani de viață, copilul are la dispoziție circuitele neuronale ale memoriei implicite (inconștiente), acea formă a memoriei care operează fără intervenție conștientă și care facilitează internalizarea experiențelor trăite ca tipare mentale care determină răspunsuri automate. În plus, în această perioadă copilul nu dispune de filtre cognitive de procesare a informațiilor, ceea ce determină integrarea experiențelor trăite ca reprezentând starea de normalitate, indiferent cum anume sunt aceste experiențe sub aspectul polarității pozitiv-negativ. Ulterior, între 3 și 5 ani apare memoria explicită autobiografică, odată cu apariția și consolidarea limbajului, după unii cercetători, care permite stocarea conștientă a amintirilor prin intermediul existenței unui cod designativ (nu putem descrie ceea ce nu înțelegem). Prin urmare, experiențele legate de relația primară cu persoanele semnificative sunt stocate în memoria implicită și devin coduri relaționale care scapă controlului conștient. Concluzionând, genele și experiența de viață conlucrează pentru a determina ceea ce copiii devin, experiențele de atașament reprezentând, din acest punct de vedere, un fundament al personalității ulterioare.
Atașamentul sigur este creat atunci când experiențele primare de legătură includ un proces de aliniere la nevoile copilului. Prin prezența constantă a mamei, copilul înțelege că mediul înconjurător este sigur și disponibil să îi asigure supraviețuirea. Frustrările sunt suportabile, iar conexiunea mamă-copil este una adecvată. Tiparul mental care se dezvoltă în mod implicit (inconștient) este unul de siguranță în relație, bază ulterioară pentru explorare liberă și dezvoltare armonioasă. Viitorul adult va fi capabil să intre în mod asumat în relații și nu se va simți amenințat atunci când relația se termină. Va putea face față frustrărilor și se va simți bine, atât în relație, cât și în afara acesteia, la fel cum, în copilărie, își permitea îndepărtarea de mamă fără a se teme de dispariție sau abandon. Comunicarea în relație este funcțională, adaptată, non-manipulatorie. „Sunt în siguranță atât în, cât și în afara relației” devine dictonul central al stilului de atașament sigur.
Atașamentul nesigur evitant apare în condițiile indisponibilității parentale și al respingerii repetate. Copilul atașat evitant trăiește experiențe de rejecție și non-capacitate suportivă a persoanei semnificative. Tiparul mental se dezvoltă de pe principiile evitării apropierii și intimității în relații, atitudinea centrală fiind una de predicție a respingerii. Pentru a evita o nouă respingere, preferă să nu se implice. Neimplicându-se, se izolează, confirmându-și la nesfârșit scenariul de respingere. Comportamentul relațional devine unul de izolare și neîncredere, suspiciune în cazul în care celălalt se arată disponibil. „Nu poți avea încredere în relații, celorlalți nu le pasă” este principiul relațional de bază al adultului atașat evitant.
Atașamentul nesigur ambivalent provine din ambivalența relațională a părinților. Suportul, comunicarea și conexiunea sunt discontinue. Părinții sunt lipsiți de constanță în interacțiune, când disponibili, când absenți, intruzivi sau indiferenți. Dezorientat, copilul dezvoltă tendința spre anxietate și nesiguranță. Se teme de abandon, iar separarea este trăită dramatic, angoasant. Adultul atașat ambivalent, este inconstant relațional – pe de o parte se agață, din cauza fricii de a fi părăsit, pe de altă parte se distanțează emoțional, pentru a preveni durerea provocată de un potențial abandon. Afectiv, relațiile sunt trăite cu o doză considerabilă de anxietate (uneori paroxistică) ce provoacă comportamente dependente, care uneori ajung să provoace în celălalt tocmai reacția de respingere de care se teme atât de mult adultul atașat ambivalent.
Atașamentul dezorganizat are la bază experiențe parentale haotice, excesive, terorizante, puternic inconstante. Copilul este scindat între tendința naturală de a căuta proximitatea pentru a se simți în siguranță și răspunsul amenințător emoțional sau fizic. Prin urmare, tocmai furnizorul de siguranță pune în pericol siguranța copilului. În atare situație, copilul se află într-un paradox biologic, fără resurse de rezolvare, trăind un sentiment de „frică fără soluții”[4] . Este un tip de atașament care se formează in special la copiii care suportă abuzuri din partea părinților, comportament de altfel incompatibil cu rolul biologic și emoțional parental. Se produce, astfel, o integrare neuronală deficitară, provocând dificultăți în reglarea emoțiilor, un comportament dezorganizat, inadaptare socială, tendința spre violență și agresivitate. Adultul cu atașament dezorganizat are un comportament relațional destructurat și haotic, intră adesea în relații abuzive și rămâne în ele din cauza sentimentului familiar de nesiguranță sau este abuziv în relații. La rândul lor, acești adulți, în cazul în care nu își înțeleg și vindecă traumele, creează la propriii copii un tip de atașament dezorganizat.
Atașamentul ca moștenire transgeneratională
Teoria transmiterii transgeneraționale, înțeleasă ca inconștient familial și importanța sa în dinamica de viață și relațională a unei persoane poate fi una dintre cheile care ne permit accesul către înțelegerea și vindecarea unei întregi istorii de atașament perturbat. Conform acestei teorii, există tendința psihologică de a repeta patternurile disfuncționale de comportament emoțional în generații succesive, în mod inconștient, generând ceea ce se numește patologia de transmisie transgenerațională[5] .
Revenind la ceea ce am analizat anterior, tiparul primordial de atașament se structurează în relația primară cu persoanele de îngrijire (mama sau substitut), fiind stocat ca tipar mental în memoria implicită, inconștientă. Prin urmare, experiența de atașament care prescrie relațiile semnificative ulterioare este una inconștientă, manifestată în mod automat. Mai mult decât atât, la nivelul manifestării de rol parental, o persoană nu poate duce mai departe altceva decât ceea ce a internalizat ca mod de raportare în relație semnificativă. Cu alte cuvinte, modul în care o femeie va manifesta rolul de mamă depinde de experiențele primare de bebeluș în relație cu mama proprie sau substitutul matern. Ceea ce duce la o repetare inconștientă, succesivă, a unui tip predominant de atașament, de-a lungul arborelui genealogic, care se transformă într-un scenariu familial inconștient al iubirii. Simbolic, acest scenariu capătă aspectul unui destin emoțional familial, care se perpetuează generație după generație. Putem iubi doar în felul în care am învățat că este iubirea, căci acel set de comportamente specifice au fost semnificate la nivel mental-emoțional drept iubire, prin intermediul procesului asociativ neuronal. Aplicam, în jocul relațional, acele reguli pe care le cunoaștem pentru a ajunge la rezultatele care ni se par, prin prisma scenariului nostru de viață, cele de așteptat. Câtă vreme cauzele procesului rămân stocate în memoria inconștientă, ceea ce se întâmplă în relații capătă aspectul unei fatalități destinale inevitabile, repetitive, care trasează drumul fiecărei relații semnificative.
Acest articol face parte din lucrarea “Evaluare, Expertiză, Intervenție Psihologică în situații de divorț”, aparută la Editura STEF (Autori: psih. Armand Veleanovici, PhD și psih. Gabriela Dumitriu, MA).
[1] Bowlby, J. ,(1988). O baza de siguranță. Aplicații clinice ale teoriei atașamentului. Editura Trei, București, 2011.
[2] Ainsworth, M. D. S., & Wittig, B. A. (1969). Attachment and exploratory behavior of one-year-olds în a strange situation. .Determinants of infant behavior (Vol. 4,pp. 111-136). London: Methuen.
[3] Siegel, D., Hartzell, M (2014). Parentaj sensibil și inteligent. Editura Herald, București, 2014.
[4] Hesse, E. & Main, M. Disorganized infant, child, and adult attachment: Collapse în behavioral and attentional strategies. Journal of the American Psychoanalytic Association. 48, 2000.
[5] Mitrofan, I., Stoica, D. Analiza transgenerațională în terapia unificării. Editura Sper, București, 2005.
–––––––––––
Psihoterapie si schimbare comportamentala
Psihoterapia este, dincolo de orice tip de definitie formala, standardizata, arta de a vindeca sufletul.
Intr-un context in care analiza vizeaza metodele de programare si influentare comportamentala, putem afirma ca psihoterapia, prin demersul sau de ghidare a autocunoasterii si schimbarii comportamentale asumate, reprezinta o maniera de obtinere a controlului si managementului asupra propriului comportament.
Vom urmari in continuare cateva etape pe care le parcurgem, in cadrul acestui demers. Retinem, in primul rand, faptul ca orice solicitare venita din partea unei persoane, pentru o psihoterapie vizeaza, in special, repere legate de comportament. Chiar si in contextul in care persoana resimte dificultati in plan emotional, obiectivul contine, de cele mai multe ori, solicitari privind modificarea sau intelegerea unor comportamente pe care le are si care, intr-un anumit context, produc disfunctii in plan social, personal, ocupational.
Comportamentul este modul in care intram in contact cu mediul, prin urmare prima linie in care vom intampina dificultati care sa ne orienteze catre solicitarea unui ajutor va fi cea de la nivelul comportamental. Fie ca sunt aspecte pe care le sesizam noi insine, fie ca sunt observate si sanctionate de anturaj, ori dificultatile in relatii devin invalidante, tabloul expresiv al starii interioare este cel de ordin comportamental.
Primul pas pe drumul schimbarii: raspunderea personala
Drumul spre o viata implinita are, ca ingredient necesar, sentimentul raspunderii pentru destinul personal, actiuni si comportamente proprii, consecinte legate de acestea si, nu in ultimul rand, control asupra propriei persoane. Maturitatea inseamna raspundere personala.
In psihoterapie, primul pas catre raspunderea personala, constient sau nu, este tocmai faptul ca recunoastem ca avem nevoie de ajutor. Chiar daca afisam un scenariu specific starii de victima, in care acuzam comportamentele celorlalti ca fiind lezante pentru noi, in cadrul demersului psihoterapeutic ceea ce invatam sa dezvoltam este, in primul rand, abilitatea de a ne recunoaste raspunderea personala in ceea ce ni se intampla. Invatam ca avem dreptul sa alegem experientele de viata, comportamentele pe care le avem, contextele in care ne aflam, ne eliberam, trepatat, de scenariile de neajutorare si de repetitiile care ne duc la acelasi rezultat.
Intelegand ce anume din ceea ce ni se intampla reprezinta responsabilitate personala, invatam sa ne asumam majoritatea comportamentelor pe care le avem, ca fiind generate de noi insine, nu atribuite cauzal in exterior. Lesne de inteles faptul ca, devenind constienti de ceea ce generam si auto-generam, devenim, in acelasi timp, mai putin permeabili la influenta externa. Acceptam situatii si actiuni, doar in masura in care acestea corespund credintelor si principiilor noastre, in masura in care sunt in aliniere cu ceea ce credem, simtim, dorim.
Observatorul intern ca factor al schimbarii
In afara de rolul de actor, pe care il detinem pe scena sociala si in care suntem implicati intr-o proportie majora pe parcursul vietii, ceea ce invatam sa dezvoltam in psihoterapie este rolul de observator, sau, mai bine-zis, rolul de auto-observator. Acest rol reprezinta, in sine, acea pozitie, ipostaza, stare interna care ne permite sa ne privim rolul de actor dintr-un unghi care permite analiza acestuia, identificarea erorilor care ne produc nefericire in relatii, a comportamentelor pe care le dorim modificate, a cauzelor acestora, ne permite sa constientizam ca facem lucruri pe care nu stiam ca le facem. Intre ceea ce credem noi despre noi insine si ceea ce reflecta un feed-back extern, este, de multe ori, o diferenta esentiala. Prin dezvoltarea rolului de observator intern, aducem mai aproape capacitatea de feed-back asupra noastra insine.
Concret, atunci cand rolul de auto-observator este activ:
- suntem mult mai constienti de propriile actiuni;
- reflectam mai mult asupra posibilitatii initierii unui comportament;
- ne putem analiza comportamentele in mod aproape obiectiv;
- intelegem manierele in care actiunile noastre ne provoaca nefericire;
- intelegem modurile in care actiunile noastre provoaca nefericire celorlalti;
- suntem mai putin influentabili;
- identificam directii de schimbare a comportamentelor proprii.
Asadar, o premiza importanta in schimbarea comportamentala, este dezvoltarea acelei instante care sa ne permita o analiza a modului in care actionam in situatii. Odata antrenat acest rol, se declanseaza o serie de constientizari asupra modului in care functionam, iar imaginea despre sine devine mult mai apropiata de real.
Comportament si realitate obiectiva- capacitatea de a interpreta realitatea
Ce anume reprezinta comportamentele? Ca raspuns la situatii, stari si nevoi interne, spectrul comportamental se deruleaza in urma unor procesari de tip informational asupra unui anumit context. Modul in care interpretam contextul, insa, este o trasatura individuala, care tine de stilul personal, antrenat in timp.
Cu alte cuvinte, semnificatia pe care o dam unui anumit context declanseaza o serie de trairi si comportamente individuale, ca raspuns nu la situatia in sine, desi, de cele mai multe ori, asa consideram, ci tocmai la semnificatia atribuita realitatii. Prin urmare, comportamentele noastre reprezinta seturi de reactii la ceea ce credem despre aspecte din realitate, nu la realitate insasi, ceea ce explica in mare masura si divergentele de opinii individuale, care conduc cu usurinta la conflicte in relatii.
Asadar, un alt obiectiv in psihoterapie, este reeducarea modului in care semnificam contextele personale si sociale, astfel incat reactiile noastre emotionale si comportamentale sa fie mai mult adaptative decat distructive.
Sa luam, bunaoara, exemplul supunerii fata de autoritate. In acest context, ceea ce opereaza cu rol de cauza a comportamentului de supunere este derogarea raspunderii personale ( raspunderea apartine autoritatii, noi suntem doar executanti) si semnificatia pe care o dam autoritatii (investirea cu putere asupra noastra, reala sau nu). In acest mod, instanta critica este anulata, iar comportamentul individual tinde a urma ordinul autoritatii.
Desigur, functionarea ierarhica este necesara, in virtutea ordinii sociale. Nu la autoritatea legitima, naturala, in context de normalitate ne referim, ci la tendinta individuala de supunere si cedare a controlului asupra propriului comportament, in virtutea unor atribuiri de semnificatii cu rol de autoritate nesustenabila in plan real. In psihoterapie unul dintre obiectivele de crestere individuala vizeaza devoltarea capacitatii de autoritate interna, astfel incat instanta de control asupra comportamentului propriu sa tina de setul de reguli si principii interne, in paralel cu educarea modului in care atribuim semnificatii contextelor externe.
Mastile comportamentale
Pe parcursul dezvoltarii noastre ca fiinte, in cadrul interactiunii cu semenii, in diverse contexte, dezvoltam un set de tipare comportamentale, pe care le vom denumi masti. Mastile au rolul de a ne proteja, iar forma pe care o iau tine de tiparul predominant de interactiune exersat in cea mai mare parte a vietii. Exersate, mastile devin comportamente predominante.
De exemplu, un copil supraprotejat pana la o varsta inaintata va purta masca neajutoratului, solicitand atentie si sprijin in majoritatea contextelor relationale, nu pentru ca are cu adevarat nevoie de ele, ci pentru ca a invatat sa creada ca are nevoie. Stilul individual predominant de comportament, intra in relatie cu alte masti comportamentale, astfel incat interactiunile create in acest context sunt departe de a fi autentice. Masca din care interactionam cu lumea defineste scenariul personal de viata care, de multe ori, este generator de profunda nefericire.
Continuand cu exemplul de mai sus, masca de neajutorat prescrie un scenariu de esec si, de multe ori, respingere sociala, care, neclarificat cu ajutorul psihoterapiei, tinde a se generaliza si a duce catre dezvoltarea unei patologii. Intelegem, in acest context, legatura cu reperele anterioare ( raspunderea personala, observatorul intern, semnificatiile atribuite realitatii), ca facand parte din cadrul general al autocunoasterii si eliberarii personale.
Rolurile comportamentale
In scop ilustrativ, consideram necesara in demersul de fata o scurta incursiune in analiza tranzactionala, in vederea extragerii catorva repere legate de seturile de comportamente asociate anumitor stari interne ale Eu-lui. Urmarim prin acest demers sa completam tabloul, deloc facil, al interactiunilor sociale din perspectiva rolurilor comportamentale.
In psihologia tranzactionala sunt definite trei stari principale ale Eu-lui:
- Eul Copil – reprezinta un set de comportamente, ganduri si emotii inregistrate in urma experientelor din copilarie, seturi de comportamente exersate de noi insine ca si copii, ca raspuns la mediul in care am crescut.
- Eul Parinte – reprezinta un set de comportamente invatate de la adultii in grija carora am fost – parinti sau alte persoane responsabile cu cresterea si ingrijirea noastra.
- Eul Adult – este ipostaza comportamentala matura, adaptata la Aici si Acum.
Fiecare dintre cele trei ipostaze poate lua diferite forme, mai mult sau mai putin pozitive, in cadrul interactiunilor. Ceea ce dorim sa subliniem este ca ansamblul comportamentelor pe care majoritatea dintre noi le avem, poarta in sine influenta incontestabila a experientelor noastre. Suntem, cu alte cuvinte, suma experientelor pe care le-am traversat intr-o forma sau alta, iar reactiile noastre comportamentale devin automatisme in baza invatarii.
In cadrul demersului psihoterapeutic, invatam sa distingem aceste tipuri de comportamente, in acest mod dobandind control asupra lor, fapt care determina modificari substantiale in modul in care se deruleaza scenariul interactiunilor noastre. Relatiile interumane reprezinta seturi de tranzactii de ordin emotional, atitudinal, comportamental. Totalitatea acestor tranzactii si natura lor determina calitatea vietii sociale, relationale, personale. A fi victima sau calau, fericit sau nefericit, acceptat sau marginalizat este o alegere, in masura in care intelegem in ce mod ne comportam si suntem capabili sa ne asumam o schimbare. Tranzactia se face, in primul rand, intre a trai noi insine, sau a ne lasa traiti.
Interinfluentarea comportamentala- oglindirea
Sa ne gandim la o situatie in care cineva in fata noastra soarbe cu nesat zeama unei lamai. Imediat, papilele noastre gustative vor reactiona in concordanta, fara ca noi insine sa realizam la propriu actiunea. Sau ne putem gandi la situatia neplacuta in care un coleg furios relateaza o situatie de nedreptate care i s-a facut. In acelasi timp, incepem sa simtim o stare de disconfort, agitatie, neplacere. Sau, mult mai subtil, ne putem gandi la situatiile in care, in mod inexplicabil, cunoscand o persoana, ne-a fost pe loc simpatica, sau antipatica, sau ne-a inspaimantat. Desi lipsit in mod aparent de fundament logic, comportamentul nostru tinde a se calibra in functie de comportamentul interlocutorului.
O serie de cercetari din domeniul neurostiintelor au evidentiat existenta unor neuroni, denumiti sugestiv “neuroni oglinda”, care au capacitatea de a se activa atat atunci cand realizam o actiune, dar si cand observam pe altcineva realizand aceasta actiune, si declanseaza in corp reactii si comportamente asemanatoare cu cele experimentate de autorul actiunii. Este o teorie care poate explica atat mecanismul capacitatii empatice, dar si pe cel al capacitatii de interinfluentare reciproca. Asadar, daca acceptam ipoteza conform careia ceea ce simtim ne influenteaza comportamentul, atunci unde incepe si unde se termina autonomia comportamentala individuala?
Un alt aspect, care se leaga de cele punctate anterior, are legatura cu a intelege ce anume din celalalt declanseaza in noi insine un anumit tip de raspuns comportamental si nu altul. Relatiile sunt dinamice, orice actiune include si o reactiune, asadar nu putem vorbi de comportament de sine statator, ci de comportamente ca reactii la comportamente, atitudini, contexte.
Stilul comportamental relational si tiparele comportamentale stocate inconstient
Consideram necesar, in cadrul acestei teme, sa ne ocupam cateva momente si de conceptul de stil de atasament, ca baza a personalitatii din perspectiva modului in care intram si iesim din relatii, in virtutea unui scenariu predefinit legat de felul in care ne simtim in siguranta in relationarea cu ceilalti.
Aparitia domeniului neurobiologiei interpersonale, aflat la confluenta dintre domeniul neurobiologiei si cel al psihologiei dezvoltarii asociat cu teoriile atasamentului, permite noi conceptualizari de ordin stiintific legate de modul in care se structureaza si perpetueaza un anumit tip de atasament. Abordarea reprezinta un cadru de referinta pentru intelegerea modului in care sunt integrate experientele parinte-copil in structura personalitatii celui din urma. Prin modul lor de a interactiona cu propriii copii, parintii influenteaza parcursul relational ulterior al copiilor, setându-se, astfel, un scenariu familial al atasamentului.
Un rol deosebit de important in dezvoltarea stilului personalitatii si al interactiunii il joaca procesul memoriei. Astfel, la nivelul conexiunilor neuronale, experientele traite structureaza creierul pe toata durata vietii, dand nastere unor procese asociative care modeleaza comportamentul uman. Cu alte cuvinte, modul in care este tratat un copil de catre persoanele semnificative determina modul in care se formeaza personalitatea sa si maniera in care acesta va relationa de-a lungul vietii. In functie de tipul de memorie predominant pe anumite arii ale dezvoltarii, experientele traite determina raspunsuri automate in diverse situatii.
La nastere (dupa unele studii chiar inainte de nastere) si in primii ani de viata, copilul are la dispozitie circuitele neuronale ale memoriei implicite (inconstiente), acea forma a memoriei care opereaza fara interventie constienta si care faciliteaza internalizarea experientelor traite ca tipare mentale care determina raspunsuri automate. In plus, in aceasta perioada copilul nu dispune de filtre cognitive de procesare a informatiilor, ceea ce determina integrarea experientelor traite ca reprezentând starea de normalitate, indiferent cum anume sunt aceste experiente sub aspectul polaritatii pozitiv-negativ. Ulterior, intre 3 si 5 ani apare memoria explicita autobiografica, odata cu aparitia si consolidarea limbajului, care permite stocarea constienta a amintirilor prin intermediul existentei unui cod designativ (nu putem descrie ceea ce nu intelegem).
Prin urmare, experintele legate de relatia primara cu persoanele semnificative sunt stocate in memoria implicita si devin coduri relationale care scapa controlului constient. Concluzionand, genele si experienta de viata conlucreaza pentru a determina ceea ce copiii devin ca adulti, experientele de atasament reprezentând, din acest punct de vedere, un fundament al personalitatii ulterioare. Cunoasterea acestor aspecte este esentiala pentru cei care ghideaza schimbarea comportamentala, deoarece in acest mod este explicat tiparul de comportament relational al unui individ.
Pentru a realiza o legatura cu conceptele expuse anterior, am sumariza astfel: stilul de atasament se traduce intr-un anumit scenariu relational, care tinde sa se repete in virtutea unor actiuni mai mult sau mai putin constiente ale unei persoane. O persoana cu un stil de atasament nesigur, anxios, se va comporta in relatie intr-un mod care sa confirme scenariul de nesiguranta: responsabilitatea pentru relatie apartine celuilalt, care este privit cu suspiciune, semnificatia comportamentelor celuilalt va fi data in nota nesigurantei, interpretarile fiind in sens negativ, iar actiunile persoanei cu stil de atasament nesigur se vor indrepta catre a provoca in celalalt respingere, confirmand astfel scenariul de viata. A ne cunoaste si intelege propriul stil de atasament, cu ajutorul demersului psihoterapeutic, ne serveste in a intelege de ce ne comportam intr-un anumit fel si a sti ce sa schimbam.
Cum se produce schimbarea
Suntem departe de a fi enumerat toate criteriile de analiza in demersul psihoterapeutic, fie ca vorbim despre contextul comportamental, emotional, sau global. Vom retine, insa, importanta pe care intelegerea propriului comportament o are, in vederea schimbarii acestuia si dobandirii unei relative autonomii asumate.
In consecinta, exista cel putin cateva puncte cheie pe care psihoterapia ne ajuta sa le dezvoltam, in vederea dobandirii unei stari de echilibru si bine psihologic.
In primul rand ne dezvoltam capacitatea de asumare a raspunderii personale pentru majoritatea actiunilor, comportamentelor, relatiilor si contextelor in care ne aflam, astfel incat scenariile disfunctionale de viata se amelioreaza.
Capacitatea de autoobservare si autonaliza devine activa, prin dezvoltarea asa-zisului “terapeut/observator intern”, dobandind astfel capacitatea sa ne vedem si analizam actiunile dintr-o pozitie neutra si sa identificam acele comportamente care ne afecteaza in mod negativ. Invatam sa gandim in termeni alternativi despre ceea ce credem noi ca reprezinta realitate obiectiva, reusind astfel sa dam semnificatii diferite evenimentelor pe care le traversam si sa dezvoltam comportamente adaptative. Invatam sa gestionam tranzactiile interumane in moduri mai constructive, identificand care este pozitia interna din care ne derulam majoritatea relatiilor si dezvoltand noi abilitati de comunicare si comportament adult, matur, in relatii. Ne clarificam pozitia pe care stilul predominant de atasament ne-o determina in relatiile cu ceilalti, astfel incat comportamentele si atitudinile noastre dobandesc mai multa adecvare si responsabilitate.
Sumarizand, am sublinia faptul ca ceea ce procesul psihoterapeutic ne ajuta sa dezvoltam la nivel emotional si comportamental este, in special, capacitatea de a fi autonomi, devenind astfel mult mai raspunzatori in actiunile si comportamentele noastre, ceea ce reduce in mod substantial influenta pe care un factor extern ar avea-o asupra noastra intr-un mod incotrolabil.
Concluzionand, etapele principale ale schimbarii comportamentale sunt:
- Autoanaliza in vederea autocunoasterii si a asumarii raspunderii pentru destinul propriu;
- Constientizarea/intelegerea modului in care propriile tipare comportametale ne impiedica sa fim autonomi;
- Intentia pentru schimbare, care include si renuntarea la beneficiile ascunse pe care starea actuala ni le furnizeaza;
- Schimbarea asumata, in concordanta cu repere mature, echilibrate, autonome.
Psih. Gabriela Dumitriu
Asociatia ExpertPSY