Psihoterapia si dezvoltarea personala psihologica sint provocative. Nu exista o bagheta magica prin care sa ne transformam. Inca persista pretentia si iluzia unor persoane ca vin la psihoterapeut si acesta “bate din palme” astfel incit ele se schimba intr-o sedinta sau poate 3. De ce nu putem sa ne schimbam peste noapte (sau zi – cum doriti) si de ce e nevoie de pe putin 6 luni (zic studiile de specialitate) ca sa putem sa schimbam ceva ? Sa zicem ca o persoana are un tip de gindire disfunctional de un anume fel “de cind se stie”. De atfel sint persoane care spun “asa am fost mereu”. Fireste ca in copilaria foarte mica nu au fost asa, insa pe parcurs li s-a incurajat un anumit tip de a se comporta si alt tip de comportament a fost descurajat in familie si in anturaj. De aceea “au impresia” ca sint asa de cind se stiu. Pe de alta parte, multi dintre noi am preluat un tip de a ne comporta de la membrii familiei. Deci, revenind, daca noi am invatat in 18, 20, 30 40 de ani sa ne comportam intr-un fel si sa ne rezolvam situatiile de viata prin anumite “simptome” (gen dureri de cap, panica) atunci logic – ne intrebam cum sa putem schimba asta peste noapte ? Nu se poate. Metaforic vorbind in procesul de psihoterapie, consiliere, dezvoltare personala se schimba macazul trenului. Daca trenul a folost la nesfirsit o linie si a derapat, atunci in acest proces clientul insotit de noi incepe sa construiasca o alta cale ferata spre o destinatie insorita. Nu se face o cale ferata noua in 4 sedinte, nici in 9 sedinte. Mai intii, clientul are nevoie sa constientizeze cauzele pentru care a derapat (cauzele simptomelor). Acest lucru cere constientizarea faptului ca are o problema si cum o mentine, responsabilitate pentru procesul de terapie, curaj si putere (acceptarea faptului ca este vulnerabil), rabdare cu sine, timp cu sine, simt psihologic, toleranta la frustrare, perseverenta, motivatie, consecventa, blindete si efort. Da blindete (un atribut pe care multi clienti nu il au – ba dimpotriva – multi clienti se biciuiesc spunindu-si ca “Trebuie sa fie perfecti si puternici”). Efort – pentru ca e nevoie de efort pentru a fi fericit/a si culmea e foarte usor sa fii nefericit/a. Apoi pentru succesul unui asemenea demers clientul trebuie sa aiba resurse interne si nu numai. Mai apoi sistemul social de suport ajuta extrem de mult si abia la urma e importanta si relatia terapeutica. Trebuie sa te potrivesti cu terapeutul. S-ar putea ca la un moment al vietii tale un terapeut si modul lui de a pune problema sa isi fie de folos si alteori sa rezonezi cu un alt tip de terapeut (in functie de dinamica inconstienta). In terapie clientul readucel conflictele cu persoanele semnificative din copilarie. Binenteles, de multe ori, se cere terapetului sa indeplineasca nevoi care nu au fost indeplinite in copilarie de mama, tata, bunica etc Este pe de o parte firesc, pe de alta este nevoie ca terapeutul trebuie sa fie creuzetul in care clientul sa “creasca”, astfel incit relatia sa fie Adult-Adult. Cind nu se poate (de ex in cazuri de anxietate medie spre profunda si depresie medie spre profunda cind functionalitatea este afectata spre ex) este nevoie de insotirea unui psihiatru. Alta temere ! Psihiatrul e vazut ca un fel de “bau-bau”. “La spitalul 9 doar nebunii ajung”….O eticheta si o prejudecata toxica din vremea comunista care inca e impartasita de publicul larg. Aud pareri gen “bulinele acelea te tuflesc – te fac din om ne om”….Ca si cum – starea de nefunctionalitate prin care trece persoana ar fi f ok si ca si cum persoana ar reusi sa iasa singura din ea….Tocmai ca nu poate sa iasa singura din ea si are nevoie sa ceara ajutor, sa lase pe altii s-o ajute. Depresia si anxietatea nu “se inving cu vointa si ambitie” ! Dupa constientizarea cauzelor simptomelor se lucreaza asupra acestora din urma. Si apoi abia vine asa numita actiune in real. Abia la urma. Iata de ce schimbarea – asa de mult dorita nu se face peste noapte. Si ar mai fi ceva – simptomul joaca un rol in economia psihicului – si o parte din client e “ajutat” de acest simptom. De aceea e nevoie sa cunoastem ce rol are simptomul sa ne imprietenim cu el. El va disparea de la sine cind nu va mai fi nevoie de el si cind persoana va gasi strategii adaptative de a face fata situatiilor prin care trece. (ex o pers lesina ori de cite ori se cearta cu cineva – pentru ca ii e foarte greu sa aiba un dialog constructiv si asertiv). Pina nu intelege rolul simptomului in viata ei s-ar putea ca acesta sa se incapatineze sa existe. Demersul de terapie este unul activ. Clientul nu vine la masaj (adica nu are un rol pasiv), ci participa activ la interpretari, devine detectiv sau arheolog in propria viata. Sint inca persoane care nu inteleg ca investitia materiala intr-un asemenea demers este de fapt in ele insele. Asta nu denota decit ca nu se valorizeaza indeajuns, astfel incit sa isi ofere grija si iubire prin acest demers si faptul ca posibil traiesc cu ideea ca “sufletul merge si asa”. Nu are nevoie de a scoate toxicitatea, nu are nevoie de improspatare, de igiena. Pe de alta parte este o chestiune de logica: daca investesti sa fii mai asertiv/a, mai adaptat/a, mai impacat/a cu tine, mai implinit/a, atunci o sa ai energia necesara pentru a iti dezvolta mai mult partea materiala. (Spun acest lucru pentru ca multe persoane nu considera ca astfel de demers e o investitie de fapt in ele insele). Se pare ca investitia in noi insine – a ne educa si a ne dezvolta produce bogatie interioara si prosperitate materiala. Cind sintem impliniti putem lupta pentru “dorintele” noastre si putem desteleni creativitatea. La psihoterapeut clientul vine implicit si pentru dezvoltare personala. Nu e nevoie sa avem simptome clinice pentru a face acest demers. Si ca sa fie totul foarte clar, un terapeut inainte de a deveni terapeut (si dupa aceea), are obligatia de a merge la terapie personala si asta nu numai ca nu ii stirbeste din valoare, ba dimpotriva.
Cristiana Alexandra Levitchi