Carte Istorii la o cafea cu ciocolata

Istorii la o cafea cu ciocolata
Cartea Istorii la o cafea cu ciocolata, de Cristiana Alexandra Levitchi, psiholog clinician, psihoterapeut, aparuta la Editura Ascendent (www.edituraascendent.ro), face parte din colectia Ascendent psihologic. Cartea prezinta cazuri terapeutice istorisite inedit, sub forma de povestiri. Fiecare personaj pe rand isi prezinta istoria de viata, intr-un grup de persoane care merg intr-o excursie. Persoana care prezinta eroii cartii este o arhitecta preocupata de domeniul psihologic. Eroii cartii invata unul de la celalalt sa se cunoasca pe sine si sa isi schimbe perceptiile distorsionate despre sine, altii sau viata.

Fragment din carte:

Oricine doreste sa se cunoasca pe sine prin intermediul altuia si are ragazul a sonda propriul interior, poate citi aceasta carte. Orice persoana care intelege de ce e necesar ca mai intai sa te cunosti si sa te schimbi pe tine si mai apoi sa incepi sa ceri altuia sa o faca. Acel altul pe care dorim sa-l schimbam poate fi un partener de cuplu, un membru al familiei, un coleg, societatea, propriul popor, tara, sau lumea in general. Poate citi aceasta carte, orice parinte care e preocupat de copil, inainte de a se sonda interior si de a se ingriji pe sine, uitand ca inainte de a fi parinte e Om. Inainte de a fi parinte, persoana are rol de sot si sotie fiind necesar sa se ingrijeasca de nevoile cuplului. Cei care stiu ca propriile frustrari se transmit familiei se ingrijesc mai intai pe sine. Inainte de a dori ca partenerul sau copilul tau sa se schimbe, e necesar sa verifici daca are sau nu ceva de schimbat in propria atitudine… Cei care citesc aceasta carte nu o fac intamplator. Ori sunt familiarizati cu astfel de teme, ori au intrat iremediabil pe calea cunoasterii de sine… si asta inseamna ca unele teme abordate le vor fi familiare si le vor considera deschizatoare in ale gandirii si simtirii proprii. Eu insami invat in fiecare clipa… cate ceva despre mine si altii. Munca aceasta nu are un sfarsit.

– Da, asa este – spuse si Radu. Eu am fost in tabara celor care au avut exemplu in familie un parinte neambitios si am devenit opusul lui, la extrema. Tata nu era ambitios profesional si social. Era ipohondru, dependent, spectator al vietii si mai mereu cu o stare depresiva agatata de el. El a ales sa traiasca langa parintii lui si sa fie cumva dependent de ei. Mama in schimb era opusul, ambitioasa, organizata, independenta. Ea preluase hotararea de a fi activa de la mama ei. Bunica mea materna si cand era bolnava nu se plangea, pe cand bunica din partea tatalui era foarte comoda si ipohondra. Tata preluase comportamentul ei. Eu am valorizat-o pe mama destul de mult in copilarie si tinerete si ca atare doream sa nu fiu ca tata. Pentru asta am muncit pana la 25 de ani ajunsesem director. Si cand te gandesti ca asta o facusem inconstient ca sa nu devin ca tata! Insa dupa investire incepusem sa am alte probleme, cu delegarea autoritatii si cu stima de sine. Cred ca probleme cu stima de sine am avut din totdeauna, mai ales ca preluasem pe de alta parte gandirea pesimista a tatei. Eu ajunsesem director doar ca sa-mi demonstrez ca nu sunt un ratat, asa cum il percepeam pe tata atunci. Gandeam ca nu fac nimic valoros si nimic bun. Desigur exageram in aceasta gandire negativa, dar pe atunci nu imi dadeam seama. Nu dormeam noptile, visam situatiile firmei, aproape in fiecare noapte, aveam cosmaruri, invinuindu-ma, blamandu-ma, la fel ca tata. Cum prindeam ocazia ma autosabotam. Reuseam sa fac rost de un contract si apoi faceam ce faceam si il pierdeam. Simteam ca nu il merit. Doar cand am ajuns la epuizare fizica si nervoasa am inteles ca e cazul s-o las mai moale pentru ca nu a inceput si nu s-a sfarsit firma cu mine si ca asta nu inseamna ca sunt un „ratat”. Fusesem mult timp dominat de tendinta de a face lucrurile „asa de Perfect” incat nici nu le incepeam de teama ca nu o sa-mi iasa. Mi-am dat seama ca scopul de a demontra ca nu sunt ca tata, ma face exact ca el, nemultumit de viata, nefericit si ca orice as fi facut sa depasesc acest gand, era inutil atata timp cat nu-mi schimbam de fapt gandul si atitudinea.

– Foarte interesant ce spui tu… spuse Crina. Deci tu crezi ca ai ajuns director doar din dorinta ta de a demonstra ca nu esti ca tatal tau?

– Da, si mi-am dat seama ca e o prostie sa fac asta, pentru ca ce trebuia sa schimb nu era statutul meu ci gandirea mea eronata, scopul meu. Dupa ce am realizat ca nu sunt manat decat de un singur gand de a-l desfiinta pe tata din mine, am acceptat partea de „pasivitate” a tatei, nu mi s-a mai parut nici la mine „de dispretuit” ci poate „de pretuit”. Eu nu am ajuns la aceasta stare de calm si acceptare decat dupa ce m-am confruntat cu o stare de deprimare si de nemultumire perpetua. Am invatat atunci ca e important cand spun stop si cand incep sa cred altceva despre mine. E adevarat m-a ajutat si sotia mea care m-am incurajat in gandirea pozitiva despre mine.

– Ai perfecta dreptate, Radu – adauga Vlad. Ma recunosc in tine partial, in sensul ca am luptat o lunga perioada sa demonstrez tatalui „absent” din viata mea ca eu „am ajuns cineva”. Crescut de mama si unchiul matern, am ajuns sa cred ca e necesar ca eu sa-i „salt” pe ei din punct de vedere social. Am avut o perioada in viata cand mi-era teama de evaluarea celor din jur, mai ales a sefilor. Ajunsesem la fel ca tine Radu, in post de conducere, aveam in subordine 45 de angajati carora trebuia sa le coordonez munca. Eram nevoit prin natura muncii sa tin discursuri si mi-era foarte teama de ele. Cam intotdeauna am fost rapid si m-am grabit. In clasa a IV-a m-am grabit sa termin o lucrare, am terminat-o si invatatoarea drept recompensa ne-a mai dat celor care am terminat cate o problema de rezolvat. Eu de data asta am gresit din neatentie. Simteam asa de mult nevoia de a fi recunoscut si ma grabeam prea mult pentru asta.

– Pai cine nu are aceasta nevoie? Fiecare o are – spuse Brindusa impaciuitor.

– Da, nu era nici o problema atata timp cat nu incepuse sa ma obsedeze ideea. Vroiam sa demonstrez ca pot fi primul asta dintr-o ambitie prosteasca, mi se pare acum, a mamei si bunicii care imi spuneau cand eram mic „Sa-i arati tu lui Georgescu ca poti!”, Georgescu fiind tatal meu. Mama mea s-a despartit de el cand eu aveam doi ani. Fratele ei, unchiul meu mi-a tinut loc de tata… Un tata cam dur. Datorita acestui trecut aveam mereu nevoia de a ma depasi, de a fi valorizat, apreciat, vroiam mereu feedback-ul pe care nu mi-l daduse nimeni in copilarie… mai ales de la sefii mei. Simteam nevoia sa imi ajut prietenii peste puterile mele, pentru ca astfel ma consider valoros si multumirile lor ma faceau sa ma simt pe pozitie si puternic. Ma percepeam tot timpul evaluat mai ales cand luam cuvantul si nu gandeam ca sunt „bun”. Mi-era teama de situatii noi. Evident ca e normal sa ne fie putin teama de situatii noi, dar eu nu intram in ele de teama ca nu o sa fie totul perfect. Acest neprevazut il vedeam ca pe un nor negru cu o manusa in el.

– Ce interesant! spuse Adriana.

– Da si mi-am transformat „norul” intr-un „brad”. Si m-am simtit mai deschis fata de experiente si mai putin incordat. Acum imi dau seama… ca vroiam sa fiu „bun” dar pentru ce si in raport cu ce…? Am inceput incet incet sa invat sa refuz solicitarile pe care nu le doream, sa nu ma mai simt responsabil pentru orice ruda careia nu-i mergea „bine” – spuse Vlad sorbind din capucino.

– Nu poti sa te simti responsabil pentru toata lumea. Chiar daca ai beneficii un timp te oboseste pe termen lung – spuse Claudiu, cu o voce ferma.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns